Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi vs. Iubeşte-ţi aproapele până la un punct

Am citit un articol pe Pluta lui Surry referitor la pshihologia teroristului, tipologiile şi convingerile acestora, care mi s-a părut deosebit de interesant şi care lasă loc de multe dezbateri pe marginea ideilor prezentate. Eu o voi lăsa pe ea să discute despre terorism şi mă aplec doar asupra unui citat preluat de ea dintr-o altă sursă, care mi-a atras, în mod deosebit, atenţia, şi anume:

“Iubeste-ti prietenul pana la un punct, caci este foarte posibil, ca el sa-ti devina dusman intr-o zi; si uraste-ti dusmanul pana la un punct caci este foarte posibil ca intr-o zi el sa devina prietenul tau”.

Voi umaniza puţin tema, ieşind din sfera securităţii în general şi a apărării colective împotriva terorismului în special, rezumându-mă la viaţa cotidiană.

Ce înseamnă prietenia şi până unde merge aceasta?

Sunt de acord că nimic nu trebuie împins la extrem – nici iubirea, nici ura – fiindcă, în caz contrar, se creează obsesii iar acestea nu atrag nimic bun după sine.

Iubeste-ti prietenul pana la un punct…

Normal, trebuie să ne întrebăm, despre ce tip de prieten este vorba. Un prieten apropiat, un amic cu care mai schimbăm câte o vorbă la plictiseală sau un cunoscut căruia parcă îi ştim şi numele de familie, însă nu suntem siguri?

Există, oare, un punct unde tragem linie în toate cazurile de mai sus, şi dacă da, unde este normal să fie pus?

Prietenul apropiat ne cunoaşte destul de bine. Ştie prin ce am trecut, dacă a fost uşor sau greu, dacă ne-am bucurat sau nu.

Un amic află – uneori prin terţi – că ai trecut printr-o anume experienţă şi te întreabă ce mai faci, dacă ţi-ai revenit. Posibil să fie drăguţ şi să îţi transmită că îţi stă la dispoziţie data viitoare.

Un cunoscut aude că acum 5 luni s-a întâmplat ceva – rău sau bun – te întreabă dacă eşti ok, şi îţi transmite că în viitorul apropiat intenţionează să meargă într-un pub în care nu a mai fost de multă vreme şi  îţi face o invitaţie deschisă însă uşor lăsată în aer. Un “hai şi tu dacă e”.

Luăm apoi proverbul arhi-cunoscut “Frate, frate, dar brânza e pe bani”, nu de alta, însă se pare că, cel puţin în ţara noastră, toate se schimbă când vine vorba de bani.

Cazul în care ai nevoie de bani. Cunoscutul spune că “nu are”, dar ar vrea să te ajute. Amicul “are”, dar puţini şi până marţea viitoare fiindcă îi trebuie. Prietenul face rost şi – bazându-ne pe reciprocitatea prieteniei – îi returnezi când ai (fiindcă ştie că vei face eforturi să nu dureze mult).

Toate bune şi frumoase. Dar ce se întâmplă când girezi?

Un prieten al meu (nu, nu eu, chiar un prieten…) a girat un “amic” acum 8 ani iar acel amic “nu a avut domne de unde face rost de suma”. A ridicat din umeri când banca i-a bătut la uşă şi a făcut galant o plecăciune şi apoi un gest larg cu braţul indicând spre girant. Căruia i s-a blocat contul. Numai 7400 RON trebuie să achite acum girantul, prieten bun care se cunoaşte la nevoie şi care acum caută soluţii să iasă din această situaţie. Nu mai spun ce înseamnă pentru un om cu copil mic acasă un cont blocat şi încă 4 luni de muncă gratis pentru a acoperi suma.

În concluzie, terorişti sau nu, prietenii trebuie oare iubiţi doar până la un anumit punct?

Şi ce se întâmplă cu “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi?”

Advertisements

Cât de deştepţi suntem oare?

Pornesc la drum cu un blog îndrăzneţ, aşadar propun o postare cu privire la cât de deştepţi suntem noi poporul celor deştepţi şi buni la toate şi cât timp alocăm acumulării de cunoaştere. Pe orice plan, cu orice scop.

La ce vârstă terminăm ceea ce am început siliţi şi am continuat de nevoie? Să fim serioşi – prima zi de şcoală. Unii aţi plâns. Alţii au privit timid în jur. Alţii au început să socializeze. Apoi au urmat alte zile, care s-au transformat în săptămîni, ulterior în trimestre ( pe vremea mea, maică, aşa era – apoi s-a schimbat, desigur, fiindcă românul este ingenios şi se şi adaptează repede). Am învăţat – sau nu – şi apoi am aflat cum este să îţi fie teamă de notă când nu te-ai pregătit. Apoi am aflat că se poate scăpa şi prin eschivare sau noroc chior. Am învăţat să învăţăm, să trişăm, să împuşcăm note, să avem opinii (unii mai precoce, alţii mai … cătinel…).

Când se opreşte procesul?

Varianta tristă şi de mare actualitate a răspunsului este următoarea: când terminăm studiile acelea unde am fost obligaţi să participăm apoi din inerţie le-am continuat la nivel superior, că deh, dacă aşa face turma… Cu sau fără o traiectorie definită anterior.

Opinia mea? Nu le terminăm.

Cunosc enciclopedii ambulante, oameni care încep la 45 de ani să studieze o limbă exotică nu din obligaţie – cum se întâmplă în majoritatea cazurilor din nefericire – ci din pasiunea pentru cunoaştere. Oameni care sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă la nivel naţional şi internaţional – şi nu doar în fotbal sau lumea mondenă. Oameni care tind spre o evoluţie continuă, alocându-i un efort susţinut.

Cunoaşterea este un proces interminabil. Cu ea plecăm mai departe. Ea se observă în structura numerologică a datei de naştere a următoarei vieţi, care urmează un ciclu definit, deloc întâmplătoare. Dar aici este prea mult de spus pentru o primă postare, aşadar revin.

Aud tot mai des scuza NU AM TIMP. Cu permisiunea voastră o să îmi rezerv dreptul de a o critica. Timp se găseşte. Mai concret, când se vrea, se poate. Avem varianta arhi-cunoscută a cititului în mijloacele de transport în comun. Eficient din varii motive – trece timpul mai repede, nu îi mai vezi pe cei care se holbează la decolteul sau picioarele tale şi economiseşti timp. Enumerăm şi lectura la o cafea într-o pauză din mijlocul zilei sau lectura “nocturnă”.

Dau şi un exemplu dacă tot am început să arăt unde sunt pietrele – fiindcă de aruncat nu am aruncat cu niciuna. Programul meu începe dis-de-dimineaţă, include multe drumuri şi bătăi de cap. Urmează o pauză scurtă de o gustărică, apoi fug la master. Rezultă că ajung acasă în jur de 21:30. Organizez totul pentru ziua următoare, verific şi trimit e-mail-uri, mai schimb o vorbă-două cu diverse persoane, apoi dau “stingerea”. Este, de fapt, o cvasi-stingere, fiindcă atunci încep să rescriu cursurile, să le completez cu diverse trimiteri (research unde nu mă lămurisem la curs) şi apoi, într-un exces de zel alimentat de faptul că îmi place enorm ceea ce studiez, ma apuc să citesc pdf-uri recomandate de oameni mai avizaţi ca mine în domeniul respectiv.

Romane? Mai răruţ, că e mai drăguţ. Ultimul roman citit – acum aproximativ o lună –  a fost Dispăruţi fără urmă, de Cecilia Arhen, o carte minunată despre regăsirea de sine şi reevaluarea drumului în viaţă, pe care o recomand tuturor.

Ideea în sine era că se poate. Se găseşte timp şi de-o manichiură, şi de-o bârfă cu fetele, şi de-un Baileys, şi de-un film, şi de-un amant – că ce-i prea mult strică. Şi de multe altele… fiindcă, reluând ideea iniţială, suntem un mândru popor de oameni deştepţi.

Şi totuşi… cât de deştepţi suntem oare?